Cap.15. Si vampiri pot plange (prima parte)

Timpul trece.Chiar si atunci cand pare imposibil.Chiar si atunci cand fiecare bataie a ceasului doare la fel ca pulsul sangelui sub o vanataie.Trece neregulat , cu rataciri ciudate si pauze taraganate , dar trece.

Nu aveam motive sa ma simt asa,doar asteptasem asta timp de doi ani dar acum ca se apropia sfarsitul incepeam sa ma simt ciudat asa , stand pe aleea intunecoasa unde nu ma putea vedea nimeni , ferita de lumina stralucitoare a soarelui care batea peste piata principala in timpul in care vantul se izbea puternic de ziduri.Stiam ca Aro sau ceilalti m-ar putea gasi in orice secunda dar … nu puteam sa ma misc , eram ca paralizata si nu intelegeam ce se intampla cu mine.Intr-un fel imi era frica , de ce nu stiu , ca si cum asi avea o piatra care ma impiedica sa respir.

Am ramas cu gura deschisa,fara sa respir.Chiar daca de obicei imaginea lui Afton sfasiat m-ar fi facut sa zambesc acum m-a injungiat.Durerea se rasucea prin corpul meu , lasand o gaura imensa in interiorul pieptului meu si rupandu-ma din interior.Nu era ceva mintal , ca ceea ce simteau cei pe care ii chinuiam , ca cea ce a simtit Sculpcia , era fizic.

Nu ma mai intelegeam.Atata imi dorisem sa termin odata cu Afton , Heidi si Chelsea si fie vorba de ele doua ma durea undeva dar Afton … nu.

-Afton , am soptit singura si incet in alee.Oameni nu ma puteau auzi.

Fara sa imi dau seama m-am intis si mai tare pe cimentul rece.M-am culcat pe o parte , cu obrazul stang lipit de asfaltul din piatra caldut chiar daca eram la umbra si m-am prins singura intr-o imbratisare , cuprinzandu-mi tot corpul.Am inchis ochii si am asteptat fara sa respir.

Deja incepea sa se faca tarziu si sa se intunece.

Daca eram sigura de ceva era ca : inca il mai iubeam pe Afton.Chiar daca am crezut ca il urasc inca il mai iubeam,chiar si asa , chiar si fiind un monstru insetat de sange.Tot il mai iubeam.

Imaginea lui m-a izbit.Nu eram sigura unde se afla cand l-am vazut asa dar eram sigura de un lucru  …

Nu am putut nici sa gandesc cuvantul.

Ce era cu mine?Am tipat in gand.Mi-am dorit sa termin odata cu asta si mi l-am imaginat de Afton sfasiat dar imaginea nu mi-a mai provocat placere.Mi-am inabusit un tipat care ameninta sa ma tradeze.Si pe prezenta mea aici si mi-am dorit sa dispar sau sa il uit pe Afton.

Parul lui negru , bretonul lui intr-o parte , ochii negri.Erau mai vii ca niciodata in amintirea mea.Mai vii ca atunci cand m-am transformat.M-am uitat in jur si l-am vazut.

Din nou mi-am abtinut un urlet.

Nu ma gandisem niciodata prea mult la suferinta , chiar daca am avut parte de multa, mai ales ca vampir , dar , chiar daca m-as fi gandit , nu mi-am imaginat ca voi suferi la vederea lui.Mergea cu aceeasi chitara dupa el.

M-am holbat fara suflare la buzele lui , evitand ochii si am vazut ca s-a intors si a venit spre mine.

Stiam ca daca nu asi fi acceptat niciodata sa fiu vampir,exact pentru scopul de a-l distruge , nu asi fi realizat niciodata ca inca il mai iubesc dar trecutul nu poate fi schimbat.Dar,oricat de speriata de el si , mai ales , de mine , nu puteam sa regret decizia luata.Chiar deloc.Cand asi fi putut avea un vis am primit in loc un cojmar , povestea vietii mele , dar nu e de bun – simt sa plangi atunci cand primesti o piedica.

De trei lucruri eram foarte sigura :

Primul : Afton venea spre mine zambind.

Al doilea : inima mea inca mai tinea la el chiar daca in ultimi ani il urasem.

Am respirat si savoarea lui mi-a umplut narile.

Al treilea : o parte din mine – si nu stiam cat de puiternica era acea parte – era insetata de sangele lui.

M-am prins de perete si el venea tot mai aproape.Stanteam ghemuita si prinsa de perete lasand urme adanci in caramida.

-Te pot ajuta cu ceva ? a intrebat vocea lui dulce dar totusi masculina.

Da,pleaca de aici,am tipat in gand.

Latura insetata , cea de vampir , a urlat.

,,Ce stai?Du-te!Bea!”

Partea care inca ma mai tinea aici , si nu stiam daca e cea umana , a urlat si ea :

,,Nu!Il iubesti!”

-Nu vrei sa vorbesti?

M-am strans si mai tare de caramizi.

Ii simteam caldura venind si s-a asezat langa mine,prinzandu-ma cu ambele maini.

Arsura era chinuitoare …

-Cum te cheama?

Nu m-a recunoscut.Nu eram sigura daca asta e bine sau rau , nu mai eram sigura de nimic.

-Nu vrei sa vorbesti?Bine,o sa vorbesc eu si tu asculti.

Nu m-am miscat.Inca mai duceam o lupta cu mine insumi.Imi doream sangele lui dar intr-un fel il iubeam.Eram ca U.N. Owen din ,,10 negri mititei” , intr-un fel.Eram sadica , am mai spus-o , o mai spun dar avea si o dorinta pentru dreptate,la fel ca mine.De unde aceasta dorinta , nu stiu.Nu ca Julieta,nu ca Wanda , ca U.N. Owen , criminalul.

-Sti,odata am cunoscut o fata.Nu stiu de ce iti zic asta,simt ca pot avea incredere in tine.Am cunoscut o fata pe care o chema Jane.

Mii de cutite m-am strabatut atunci.

-Si inca o mai iubesc.O iubesc mai mult decat le-as iubi pe tarfele alea de Heidi si Cheslea sau Renata dar ea m-a inselat.Nu am mai vazut-o de doi ani,oricum,probabil nici nu isi mai aminteste de mine,chiar daca ma gandesc la ea obsesiv.Probabil acum ma consideri nebun,sa poate nici nu ai auzit ce am zis … poate .

Am facut efortul de a vorbi :

-Sunt sigura ca te iubeste.

Flacarile mi-au inundat nasul si nu am mai rezistat impulsului.In cateva secunde am plecat de acolo la viteza vampirica fara sa imi pese de cine m-ar putea vedea,ceea ce nu ar fi greu,avand in vedere soarele.Chiar daca nu ma ardea tot simteam piscaturi usoare.Am ajuns la marginea raului si am inceput sa scot sunete ca si cum asi plange , dar fara lacrimi.

In jumatate de ora si ele si-au facut aparitia …